Dacă, la începuturile omenirii, anticii au clădit monoliţi, piramide şi temple pentru a slăvi divinităţile şi pentru a prevedea venirea anotimpurilor, odată cu inventarea primelor instrumente optice, astronomii acelor vremuri au văzut un altfel de Univers, fără zei, populat doar cu planete, stele şi nori imenşi de gaz şi praf interstelar.

     În anul 1755 filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a emis o teorie, revoluţionară pentru acea vreme, şi anume că Universul s-a format dintr-o nebuloasă. Această teorie, a nebuloasei originare, care este defapt una dintre primele teorii moderne asupra formării Universului, susţinea că la rândul ei a dat naştere la alte nebuloase care prin condensare au dat naştere la alte corpuri:
•stele, planete, etc.
În acord cu teoria kantiană cercetătorii au stabilit că nebuloasa din care s-a format sistemul nostru solar şi-a început colapsul în urmă cu peste 4,6 miliarde de ani în urmă. Probabil s-a rotit în spaţiu de la începutul existenţei sale, iar odată intrată în colaps a început să se rotească mai repede. În urma contracţiei, energia s-a concentrat într-un spaţiu mai mic în centru formându-se un bulb, un nucleu de materie, care după un timp a început să lumineze dând naştere protostelei care a devenit mai târziu Soarele nostru. Pe măsură ce valoarea temperaturii s-a mărit, ajungând la valoarea critică de zece milioane de grade Celsius, a început să se declanşeze fuziunea nucleară.
Acest lucru se întâmpla acum 4,5 miliarde de ani când a luat naştere Soarele nostru. La naşterea sa, se pare că, Soarele a fost moşit şi de un violent eveniment cosmic şi anume moartea explozivă a unei alte stele, o supernovă.
Undele de şoc rezultate în urma exploziei au comprimat gazul din materia nebuloasei. După ce a fost comprimată suficient a intrat în colaps astfel că în interiorul norului, în jurul Soarelui, au apărut planetele. Cum au reuşit particulele de praf să formeze aglomerări masive ?. Răspunsul la această întrebare este surprinzător de simplu şi anume acela că în imponderabilitate firicelele de praf prin frecare s-au unit electrostatic, astfel că bulgărele de particule şi-a mărit masa până la o valoare critică ce a declanşat acţiunea forţelor gravitaţionale. Acest proces este cunoscut sub numele de acreţie. Prin efectul bulgărelui de zăpadă, în circa un milion de ani, aglomerările au devenit tot mai mari, continuând să crească până când au devenit, din protoplanete, planete.
 Gravitaţia a menţinut planetele pe orbită în jurul Soarelui, le-a dat o formă sferică, dar compoziţia lor chimică se datorează temperaturii la care se afla materia din care s-au format. La început materia din jurul protostelei era fierbinte, adică în stare gazoasă. Pe măsură ce s-a răcit, materia a început să se condenseze, dar în jurul Soarelui a fost prea fierbinte pentru formarea gazelor sau a gheţii. Tot atunci sau format circa 20 de planete care au avut orbite care se intersectau între ele, astfel au avut loc evenimente cosmice dramatice: ciocniri între planete, devieri ale orbitelor datorită influenţelor gravitaţionale ale planetelor gigantice: Jupiter şi Saturn şi altele.
În prezent urme ale trecutului tumultuos al sistemului nostru solar se găsesc în Centura Kuiper şi Norul lui Oort.
Sistemul solar are astăzi următoarea structură:
a) Soarele care este steaua centrală a sistemului.
b) Planetele mari, în ordinea distanţelor lor de la Soare: Mercur, Venus,
Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
c) Sateliţii naturali ai planetelor, în număr de peste 160.
d) Plutoizi, planete de mărimea lui Pluto şi a unuia dintre sateliţii săi, Charon.
e) Planetoizi, corpuri de mărimea asteroidului Ceres.
f) Cometele al căror număr depăşeşte 2000 de comete catalogate.
g) Materia interplanetară.